Moment poetic

                                                                Un loc pustiu - sufletul        

Conform dicţionarului explicativ al limbii române, sufletul este psihicul, precum şi totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului.

În antichitate, sufletul era perceput ca ceva veşnic, o fiinţă astrală, care, pentru o perioadă de timp, trăieşte în corpul omului.

Şi sufletul meu?... E galben ca un felinar. Simt cum ploaia alunecă prin crăpăturile lui... N-a fost dintotdeauna aşa. Doar de când e acea prăpastie dintre noi. De când  ninsoarea cuvintelor tale mi-a săpat  o rană în el şi m-a îngropat într-un cavou al vieţii. Privesc cu ochii goi şi singuri prin găurile putrede ale cavoului. Nu mă pot mişca. Am privirea aţintită spre umbra demonică a sufletului tău. E atât de rece... -  ca de gheaţă. Simt boarea răcoroasă care-mi îngheaţă toate amintirile colorate-n miros de lacrimi şi iubire, dar care mă-ncinge ca-ntr-un foc al blestemelor. Suflet... ca al unui înger îngheţat. E asemeni unei ierni care pune vreascuri în focul mocnit. Mă-ndepărtez şi mă cheamă, lăsându-mă goală de gânduri şi cuvinte. Te-aş înveli cu săruturi, călău nenorocit!

Tăcerea a ajuns pe culme şi pustiul s-a ridicat la cer... De-asupra cavoului cântă a jale trandafirii ofiliţi. Ştiam că frumuseţea rece a sufletui tău înghimpă, dar era un chin catifelat. Acum, ţi-aş strivi sufletul în cioburi de singurătate! E un demon, un Quasimodo şi nu îl pot privi!

Durerea se scurge printre crăpăturile de pe buze, am în palme clipe amare. Sufletul tău m-a lăsat cu ochii fără zâmbet şi gura amară. Îmi ţin lacrimile în palme şi bucuriile le-am încuiat în inima ta. Cât am vrut să am o primăvară-n suflet şi-un suflet de primăvară! Dar e atât de pustiu... Mi-ai săgetat cu suspine sufletul, ai dat foc speranţelor mele, ai înhumat iubirea mea, dar eşti visul meu!

Demult... Demult aveai un suflet flămând de primăvară, pe faţă ţi se rostogoleau stropi măşcaţi de fericire, aveai stropi de răbdare şi picături de iertare ascunse-n el. Tot din el împleteai fire de fericire, în el se regăsea limpezimea ochilor mei trişti. Sufletul tău avea ochişori de înger, în el puteam să-mbin şi liniştea, şi groaza, era străin de răutate, presăra drumuri de trandafiri în inima mea... Şi eu,... cu exces de emoţii de fericire aşteptam să-i crească aripi...

Cine i-a brăzdat chipul de înger?! Cine l-a pustiit?!

Acum... Acum simt povara timpului trecut de atunci, mă doare vocea ta surdă, singurătatea din sufletul meu mă susţine,...simt glasul şi mimica tăcerii sufletului tău,...mi-e frică de golociunea lui...

De parcă am aşteptat o veşnicie să-ţi bat cu rănile sufletului meu în sufletu-ţi îngheţat,... am aşteptat amurgul, ca să mergem desculţ prin valurile mării,...am aşteptat răsăritul să culeg roua de pe chipu-ţi răvăşit, şi-acum, când în pustiul din sufletul tău se scurge ca-ntr-o clepsidră nisipul reânviatei tale iubiri,...nu vreau să te mai văd.

Acum nu te mai urăsc, nu te mai iubesc, nu te plâng...

E pustiu fără tine, pustiu cu tine... M-ai trădat!...